Pigmentarea pielii

Eritemul după expunerea solară

Eritemul după expunerea solară sau roşeaţa pielii, este cel mai frecvent efect al radiaţiilor solare asupra pielii. Orice tip de eritem este o arsură cauzată de soare, adică un fenomen negativ. Deşi sunt de regulă cauzate de radiaţiile vinovate de apariţia eritemului – UVB, trebuie reţinut faptul că radiaţiile UVA, într-o doză suficient de mare, pot accentua şi intensifica roşeaţa. Arsurile cauze de soare pielii pot fi cauzate şi de expuneri scurte la soare sau băi de soare.

Intensitatea roşeţii induse de soare depinde de conţinutul de pigment de melanină din piele şi de grosimea pielii, precum şi de factori de mediu, anotimp, perioada din zi, latitudine, altitudine, care condiţionează intensitatea radiaţiilor UVB în spectrul solar.

Bronzul

Cealaltă reacţie a pielii la acţiunea radiaţiilor UV este bronzul, adică o hiperpigmentare întârziată a pielii care apare cam la 72 de ore de la colorare. Este în mare măsură determinat de radiaţiile UVB şi doar într-o măsură mai mică de cele UVA. Bronzul este o reacţie de apărare a pielii faţă de acţiunea negativă a soarelui. Radiaţiile ultraviolete stimulează melanogenza – procesul prin care se produce melanina (principalul pigment al pielii). Intensitatea acestuia depinde în mare măsură de prototipul de piele. Melanina se formează în melanocite - celule speciale care sunt situate în cel mai adânc principal al epidermei. Ea este transferată către celulele epidermei în "containere" speciale – melanozomi.

Sub influenţa unor stimuli speciali – dispoziţie genetică, hormoni sau factori externi, cum ar fi radiaţiile UV – melanina este eliberată în celulă. Se acumulează în celulă între nucleul acesteia ce conţine ADN şi suprafaţa celulei expusă la lumină. Astfel, melanina protejează într-o oarecare măsură ADN-ul împotriva daunelor cauzate de radiaţiile ultraviolete. Ca urmare a acestui proces de reînnoire a celulei, celulele cu melanină sunt înlocuite cu celule noi care "împing" celulele vechi către epidermă. Atunci când celulele ating stratul bătători extern al epidermei, ele mor şi trec printr-un proces permanent treptat de exfoliere. Particulele de melanină sunt foarte puternice şi stabile, dar în procesul de exfoliere ele sunt îndepărtate împreună cu celulele moarte ale epidermei şi bronzul dispare.

Fotodermatozele

Există un număr de afecţiuni, atât generate intern, cât şi dobândite, în care caz expunerea scurtă la radiaţiile UV poate genera reacţii inflamatorii acute sau eczeme. Acestea includ vitiligo – o afecţiunea caracterizată de deficienţa melaninei. Melanina asigură o protecţie naturală, iar lipsa acesteia face pielea foarte predispusă la arsuri solare, diferite afecţiuni metabolice (ex. porphyrias), lupus eritematos, precum şi fotodermatoze – afecţiuni asociate cu hipersensibilitatea la lumină. Anumite afecţiuni ale pielii pot îmbrăca o formă acută datorită radiaţiilor solare, ex. acnee rozacee, dermatită seboreică, psoriazis şi dermatită atopică.

Un exemplu clasic de fotodermatită foarte gravă – dar din fericire şi rară – este xeroderma pigmentosum. Este o afecţiune genetică asociată cu un defect al unei enzime responsabile de repararea ADN-ului afectat de radiaţiile UV. Un simptom caracteristic al acestei afecţiuni este o puternică sensibilitatea la radiaţiile ultraviolete, care conduce la dezvoltarea de neoplasme chiar din copilăria timpurie. Din acest motiv, această afecţiune impune pacientului protejarea totală de razele soarelui.

Cel mai frecvent tip de dermatoză este iritaţia cauzată de soare, care afectează mulţi oameni – aproximativ 10-20% din populaţie. Se caracterizează prin prezenta eritemului, pustulelor şi băşicilor, care deseori dau o puternică senzaţie de mâncărime şi care de regulă apar odată cu prima expunere la soare. Afecţiunea începe de regulă în copilărie şi recidivează în fiecare primăvară, odată cu prima expunere la soare.

Melasma (Cloasma)

Melasma (cunoscută şi drept Cloasma) este cel mai comun tip de afecţiune melanodermă care apare la femei, în special la cele tinere. Simptomele acesteia sunt pete de culoare închisă, neregulate de regulă pe partea superioară a obrajilor, nas, buze, buza superioară şi frunte.  Afecţiunile se intensifică în perioadele cu activitate solară intensă. Dezvoltarea acesteia este probabil asociată cu interacţiunea dintre radiaţiile UV şi melanocitele stimulate de hormoni (estrogeni şi progestron). Din acest motiv afectează în special femeile cu un nivel hormonal accentuat – însărcinate sau care folosesc contraceptive.

Pistruii

Fascicule de melanină concentrată, cel mai vizibil al persoanele cu un ten deschis. Pistruii apar cel mai des pe faţă, deşi pot să apară şi pe alte porţiuni ale pielii expuse la soare, cum ar fi umeri. Apariţia lor este declanşată de expunerea la razele soarelui.

Pistruii apar datorită creşterii pigmentului închis la culoare, denumit melanină, în timp ce numărul total de melanocite (celule producătoare de pigment) rămâne la fel.

Persoanele cu pistrui au de regulă o concentraţie mai redusă a melaninei fotoprotective şi care sunt, drept urmare, mai susceptibile la efectele nocive ale radiaţiilor UV. Orice supraexpunere la radiaţiile UV trebuie evitată.

Hiperpigmentarea post-inflamatorie

Hiperpigmentarea post-inflamatorie (PIH) face ca pielea să se închidă la culoare şi să se păteze datorită unei reacţii inflamatorii.

PIH poate fi atribuit diferitelor procese care preced afecţiunea care afectează pielea; aceste procese includ infecţii, reacţii alergice, răniri mecanice, reacţii la medicamente, erupţii fototoxice, traume (ex. arsuri) şi afecţiuni inflamatorii. Melanocitele epidermice sunt stimulate, sinteza melaninei creşte şi, ulterior, transferul pigmentului către cheratinocitele înconjurătoare se accentuează.

Zonele de piele afectate de PIH corespund celor inflamaţiei sau rănirii precedente. Modificările pielii rămân vizibile mult timp după ce problema care le-a cauzat a fost îndepărtată. Hiperpigmentarea postinflamatorie apare mai frecvent la pielea pigmentată, închisă la culoare. 

Reacţii fototoxice şi fotoalergice

Reacţiile fototoxice apare datorită efectelor deteriorante ale compuşilor activaţi de lumină asupra membranelor celulare şi, în anumite situaţii, chiar şi asupra ADN-ului. Prin contrast, reacţiile fotoalergice sunt răspunsuri imune mediate de celule la un compus activat de lumină. Reacţiile fototoxice se dezvoltă la  majoritatea persoanelor care sunt expuse la o cantitate suficientă de lumină şi medicamente. Tipic, ele se manifestă ca şi arsuri solare exagerate.

Reacţiile fotoalergice seamănă cu dermatitele de contact, cu o distribuţie limitată pe zonele de pe corp expuse la soare. Cu toate acestea însă, atunci când reacţiile sunt severe sau prelungite, ele pot să se extindă şi la zonele acoperite ale corpului.

Reacţiile fotoalergice apar doar la o minoritate de persoane expuse la compus şi la lumină şi sunt mai puţin predominante decât reacţiile fototoxice ale pielii. În plus, reacţiile fotoalergice sunt o formă de imunitate mediată de celulă; apariţia lor este deseori întârziată între 24 şi 72 de ore după expunerea la lumină. Prin contrast, răspunsurile fototoxice apar în decurs de minute sau ore de la expunerea la lumină.